Copiii, când ei sunt mici, poate până la vârsta de cinci, şapte, opt ani, îşi mai amintesc de viaţa trecută, sau îşi amintesc de Rai, sau îşi amintesc de Dumnezeu. Era o poveste pe care v-am spus-o deja, că părinţii l-a auzit pe cel de patru ani întrebându-l pe cel de doi ani: „Spune-mi te rog, cum este Dumnezeu, am început să uit deja.”
( Ați fost în retragere, Maestră, și s-ar putea să aveți mai multe revelații uimitoare. Desigur, Maestră, noi vom fi foarte fericiți să știm. ) Voi puteți vedea și la știri. De exemplu Coreea, a fost aruncată (în aer) o clădire în țara lor și acum este din nou pace. (Da, Maestră.) Pur și simplu. Și o altă țară, de asemenea. Doar un pic, aici și acolo. (Da.) De altfel, țările sunt în majoritate pașnice, mult mai pașnice decât înainte de anii '50, nu-i aşa? (Da.) Doar un moment. Poate am ceva în jurnalul meu. (Mulțumim, Maestră.) Mă duc să mă uit. Bine? (Mulțumim, Maestră.) Stai. Stai jos. (Da.) Te voi scărpina pe burtica când mă întorc. Mai sunt și câteva știri optimiste, deoarece ei testează deja vaccinurile. (Da, ei o fac.) În Anglia și la fel, în America. (Da.) Deci, poate noi avem speranță. Un guşter mi-a spus: „Fii fericită, discipolul zelos a plecat.” Eu știu cine. Așa a spus el. „A fost ca și cum un jug mi-a fost luat de pe umăr.” (Uau, Maestră.) Bla, bla, bla. Este vorba despre chestii negative. Dar pentru că guşterele îmi amintește. Aceasta a fost pe 24, miercuri și toate necazurile au venit deodată. Am pierdut unul dintre muncitori și apoi îngrijitorul câinilor a avut un accident așa, nu poate lucra și apoi celălalt trebuie să plece în curând. Oh! Și alte lucruri. Eu nu pot să vă spun.
Eu scriam de mână tot timpul. (Da, Maestră.) Eu nu știam cum să mișc mouse-ul. Și acum fac totul pe computer. (Uau! Minunat.) Tastez totul singură. (Uau!) Cu un deget și jumătate. (Uau!) (Maestra este minunată.) Eu am făcut greșeli, dar este atât de ușor de corectat. (Da, Maestră. Minunat.) (Mă bucur să aud asta, Maestră.) Totul este foarte clar. Merge tot mai bine. (Da, Maestră.) Refugiul are și un punct bun. Cum ar fi, chiar și pentru mine, multe lucruri devin mai clare. Soluții. Sau mai multe îmbunătățiri pentru Supreme Master TV. (Da, Maestră.) În așa fel și în așa fel. Dacă nu vă privește, nu veți ști. (Înțeleg.) Pentru că transmit mesajul doar acelui departament în cauză. (Da, Maestră.) Deci nu toți vor ști. (Da, Maestră.) Dar veți vedea unele schimbări, aici şi acolo. (Da, Maestră.) Mai bine. De exemplu, eu le-am spus că introducerea de dinainte de glumă ar trebui să fie puțin mai relaxată și amuzantă. (Oh, aşa este. Da.) Nu întotdeauna la fel. (Da.) Și am scris poate vreo 30 de exemple pentru ei. (Da.) (Uau, Maestră.) Își pot alege preferatul și apoi continuă în acea direcție. (Da.) Altfel, este prea plictisitor, întotdeauna la fel: „Acum este timpul pentru o glumă. Ha! Ha!” Întotdeauna la fel, nu-i aşa? (Da.) Aproape. Din când în când, ei mai pun o virgulă sau încă un punct în el. În caz contrar, este similar tot timpul. ( Da.) Similar cu „sfatul zilei”. Ați văzut că este diferit în aceste zile? (Da, Maestră.) Eu le-am scris. (Uau, Maestră.) Mai întâi cinci sau șase dintre ele, iar mai târziu am trimis alte 30 și ceva. (Da.) Dar le-am spus lor să pună o voce super acolo. Ei au citit la fel, aproape ca înainte, oh, doamne! Am spus: „Trebuie să avem vocea super.” Am notat. Eu am scris așa. Am spus: „Trebuie însoțită de o voce super. (Am înțeles.) Cum ar fi, de exemplu, dacă aş fi eu, aș spune ca într-una din introduceri, eu aș spune: „Oamenii sunt până peste cap îndragostiți de mine pentru că sunt vegană! Acum încearcă tu!” Așa. Dar ei spun: „Oamenii sunt până peste cap îndrăgostiți de mine pentru că sunt vegan. Acum încearcă tu.” Poate acesta este umorul lor. Poate ei vor să ... Poate că au făcut-o intenționat, pentru că este atât de amuzant. Amuzant să nu fii amuzant! Ați înțeles? (Da, Maestră.) Și, așa ceva, am scris așa. Și, de asemenea, am scris ca: „Poți spune câți ani am? Nu, nu poți. Pentru că sunt vegană, am doar jumătate din vârsta mea!” Ceva de genul. (Da.) Trebuie să fie mai mult, cum ar fi, un fel de voce plină de umor. (Da.) Obiceiurile mor greu. Deja este bine că ei pot citi. Acum este mai bine.
Chiar dacă eu tastez lent, dar nu are nicio greșeală. Pentru că înainte, când am scris de mână, uneori am scris un „t” prea mult sau unul „s” prea puțin. Pentru că eu am scris prea repede, așa că uneori nu se vede foarte bine. Și atunci persoana care mă ajută să tastez nu a tastat bine. (Da.) Deci, în mod normal, eu trebuie să scriu de mână, apoi un curier tocmai a venit și a luat-o și să o ducă înapoi la birou, și altcineva trebuie să-l tasteze. (Da, Maestră.) Și apoi ei trebuie să o aducă înapoi la mine pentru a o verifica dacă ei au tastat corect sau nu. Ia mult timp! Și atunci dacă corectez unul sau două cuvinte deja, data viitoare ei fac o altă greșeală, alte câteva cuvinte. Fără sfârșit. (Da.) Câteodată nu știu dacă ar trebui să râd sau să plâng. Pentru că este atât de obositor. Și acum o tastez singură, chiar dacă este lent, dar este sigur. Înţelegeţi ce vă spun? (Da, Maestră.) Rar vreo greșeală, deloc. Poate o apăs prea mult, apoi devine două sau trei „s”, dar atunci dacă îl văd, șterg unul. Dar, în mod normal, nimic, până acum nimic, nu văd aproape niciuna. (Uau.) (Da, Maestră.) Aproape niciuna. Poate cu unu „e” prea mult, dar voi o înțelegeți. De exemplu, eu spun „salut”. (Da, Maestră.) „Te salut”, cu doi „s”, atunci ar trebui să știți că nu pot fi doi „s”. „Probabil Maestra a tastat repede sau prea nerăbdătoare.” Deoarece computerele, ele au mintea lor! Eu vreau să scriu aici, de exemplu, la jumătatea distanței, și nu știu, apas doar un buton și sare în partea de sus a paginii! Vouă vi se întâmplă? (Câteodată, da.) Pentru voi, uneori. Pentru mine, sunt multe uneori! Cred că computerul știe că eu sunt o amatoare, așa că încearcă să mă tachineze. Dar mă simt mai fericită acum pentru că pot fi mai independentă. Nu-mi place să fiu dependentă. Dependența mă face să mă simt foarte rău. Vreau să spun, face ca toată lumea să se simtă rău. Pentru că nimeni nu face exact ce ai vrut tu să fie făcut. (Da, Maestră.) În mare parte nu. Și atunci, asta provoacă frustrare. Frustrare și dureri de cap și proastă dispoziție. Acum sunt mai fericită, chiar dacă lucrez mai mult și tastez mai lent și toate acestea, dar sunt sigură ce scriu eu și știu ce este și nimeni nu mai greșește. (Vă mulţumim, Maestră.) (Suntem fericiţi şi noi, Maestră.) (Minunat, Maestră.) Puteți vedea asta, dacă primiți ceva și nu vedeți nicio greșeală, sunt eu, Maestra voastră! (Vă mulţumim, Maestră.) Foarte, foarte profesionist acum, cu un deget și jumătate! Pentru că celălalt deget uneori trebuie să apese un buton sau altceva, iar cu celălalt deget, tastez.
Sau, uneori, eu trebuie să scanez știrile și toate acestea pentru ca celălalt grup să vadă, sau ca să vă pot citi, sau așa ceva, pentru a putea să fiți atenți și să vă protejați. Chiar și OMS (Organizația Mondială a Sănătății) continuă să le spună oamenilor că nu este sigur. (Da.) (Nu este sigur, Maestră.) Trebuie cu adevărat să vă protejați. Încă nu este sigur. Nu va dispărea, continuă să vină! (Da, Maestră.) Înainte, au fost puțin peste un milion (cazuri COVID-19) și simțeam: „Uau!” Și acum sunt peste nouă milioane, cred că poate sunt deja zece, oficial. (Da, Maestră.) Dar neoficial, este mai mult decât atât. (Da.) De trei ori, cel puțin, mai mult decât atât. (Da, Maestră.) Eu nu am intrat în detalii, dar știu multe, mult mai multe decât nouă milioane. (Da, Maestră.) (Da, aceasta este adevărul.) Deci, nu ne lasă încă. (Da, Maestră.) Eu vreau să vă spun acestea în caz că le difuzaţi la TV [Supreme Master] pentru oamenii noștri. (Înțelegem, Maestră.) Oamenii din afară, eu nu sper să mă asculte. Eu sper că o fac, dar nu știu dacă ei o fac, deoarece nu mă cunosc cu adevărat și nu știu dacă ei cred ce spune o femeie bătrână ca mine. „Cine ești Tu să spui?” Eu spun toate acestea pentru oameni, așa că ei vor fi mai atenți. Nu este distractiv să fii bolnav, mai ales în acest fel. (Da, Maestră.) Te termină, și te torturează înainte de asta. (Da, Maestră.) Eu sper să asculte, oamenii din afara grupului nostru, dar nu mă aștept. Dar măcar oamenii noștri, ei știu. (Da, mulțumim, Maestră.) Pentru că într-adevăr este încă foarte urgent. (Da, Maestră.)
Multe țări, ele nu testează sau testează oamenii mai puțin sau testează doar puțin, pentru că nu vor să crească cota. (Da.) În caz contrar, nu vor putea deschide. (Da, Maestră.) Dar acest lucru nu este foarte acceptabil de fapt, pentru că trimitem copiii la școală! (Da, Maestră.) Nu este grozav deloc. Le este ușor să se îmbolnăvească atunci când se reunesc. În istorie, a fost așa, ca în cazul gripei spaniole. Grupul de copii are mai multe infecții. Dacă merg la școală, se vor infecta reciproc, deoarece sunt în număr mare. Și apoi pleacă acasă, infectează alți copii, infectează membrii familiei lor. (Da, Maestră.) Aceasta a fost experiența cu gripa spaniolă. Dar nici guvernul nu poate face mare lucru. Dacă continuă să blocheze oamenii, vor avea o revoluție chiar. Și au multe la îndemână deja în acest moment. Au proteste care se petrec peste tot, despre multe lucruri: despre pandemie, despre rasiști, despre multe statui chiar, statui pe care vor să le dea jos sau să le ridice. Este haotic afară acolo. (Da, Maestră.) Suntem în siguranță în propria nișă, noi nu o știm. Dar voi puteți vedea la știri, dacă citiți știrile. (Da, Maestră.) Puteți, nu? Voi dragilor sunteți deștepți. Eu sunt singura care nu știe cum să prindă veștile. Un tip a pus niște aplicații pentru mine în iPhone. Am iPhone-ul meu de acum doi ani, sau acum doi, trei ani, în sfârșit. Este destul de convenabil acum. Imaginați-vă, Maestra voastră este atât de inteligentă acum! (Da, Maestră!) (Suntem mândri de Dvs., Maestră!) (Grozav, Maestră!) Da. Aplauze, aplauze! Da da. Spiritul de susținere. (Noi suntem, Maestră.) Mă face să continui, să continui. (Da, continuați, Maestră.) Mai multă independență este bună pentru mine. Am o dispoziție mai bună. (Da, Maestră.)
Știți, de aceea majoritatea copiilor, ca adolescenții, nu numai pentru că corpul lor crește prea repede ca să se descurce, este și pentru că ei sunt prea dependenți de părinți sau de adulți, de îngrijitorul lor sau părinte adoptiv, părinte, oricine. Pentru că ei sunt prea dependenți. Copiii, pentru că ei sunt noi în lumea noastră. Când ei erau bebeluși, sunt încă conectaţi cu Raiurile. Și când sunt adolescenți, aceștia au încă această memorie subconștientă a libertății, a Raiurilor. Dacă ei nu sunt din iad, desigur. Deci, să te naști în corp, te simți deja limitat. (Da, Maestră.) Și atunci trebuie să ceri permisiune pentru tot. Și aproape tot ceea ce faci este greșit. Adulții punctează întotdeauna faptul că faceți asta greșit, că faceți asta greșit, dar ei nu vă spun că faceți asta bine, faceți asta corect. În mare parte nu. (Înțeleg.) Deci, se simt foarte, foarte limitați. (Da, Maestră.) Și atunci ei trebuie să ceară permisiunea de a ieși. Chiar și pentru înghețată (vegană), trebuie să cereți bani, dacă un părinte vă dă sau nu vă dă, sau doriți să vedeți acest film, nu puteți; să mergeți la filmul acela, nu puteți. Aproape pentru tot ce trebuie să facă trebuie să ceară permisiunea. Chiar și când ei ies cu prietenii, trebuie să fie un anumit timp și atunci trebuie să vă întoarceți. (Da, Maestră.) Sau altfel nu mai aveţi alocaţia lunară sau alocaţia zilnică sau ţi se ia calculatorul sau altceva aşa. Sau pedepsiți în camera voastră. (Da, Maestră.) Adică, nu pot ieși. Ca izolarea de acum. Şi câteodată copiii nu fac nimic rău, este doar situația care face să pară că ei fac rău. (Da. Înțeleg.) Și ei nu știu cum să se exprime. Mi s-a întamplat mie, de aceea știu. (Da.) Nu știți cum să vă explicați. Nu știți cum să vă apărați. Atunci este doar un blocaj, și este sufocant și frustrant. De aceea copiii, când cresc, adolescenții, devin dificili. (Înțeleg. Da, Maestră.) Puteți înțelege de ce, nu-i aşa? (Da, Maestră.)
Nu pentru că ei sunt răi sau altceva, doar ceva din interiorul lor nu se poate simți liber. Și simțindu-se atât de limitați de multe lucruri din această lume. De unde veneau ei era diferit. (Da, Maestră.) Copiii când ei erau mai mici, poate până la cinci, șapte, opt, își mai amintesc viața lor trecută, sau își aduc aminte de Rai, sau își aduc aminte de Dumnezeu. Era o poveste pe care eu v-am spus-o deja, că părinții au auzit că copilul de patru ani îl întreabă pe cel de doi ani: „Spune-mi te rog cum arată Dumnezeu. Eu deja am început să uit.” (Uau.) E adevărat, ar putea fi adevărat așa. (Da, Maestră.) Cand eram mai mică, am auzit această vibrație (Divină) interioară, melodie interioară (Divină), tot timpul. (Uau!) Și priveam în sus la stele, am crezut că acesta este sunetul stelelor. (Uau!) Eu am crezut că stele, fac muzică, fac zgomot, fac sunet. Asta am crezut eu când eram copil. (Da.) Așadar, am privit mereu în sus la stele. Am vrut să le anunț că le-am auzit. Am vrut să le spun că sunt frumoase, frumoase. Și m-am gândit și că luna și soarele fac muzică. Pentru că este peste tot. Dar desigur, doar când eram trează o auzeam. Când dormeam, poate nu știu că am auzit-o. Când eram trează, am văzut stelele, așa că am crezut că sunt stelele cele care fac aceste sunete. Și atunci când m-am trezit, am văzut soarele, am crezut că soarele a făcut. (Înțeleg.) Sau a făcut luna. Oricum, vârsta inocentă e minunată.
